amythis

Trebuia sa fiu trista. Asa zicea calendarul si lumina de afara. Primavara s-a carat ca o prostituata ce si-a luat banii. S-a dus tip-til perversa, cu pantofii de flori de cires in maini. De
aceea eu am ramas cu aripile larg deschise in fata soarelui spre parjolire. M-am ruinat. M-am jupuit ca pe o gaina grasa si numai buna de o ciorba gustoasa. Dar nu-i nimic. Praful ramane in colbul drumului de tara unde carutasii trec in continuare biciuindu-si animalele.

Eu nu am sa te imping. Si nu am sa iti tai franghia. Nu inainte de a ma asigura ca ai plasa sub tine, nu inainte de a te trimite in viata fara mine cu o parasuta in spate. Si daca vei avea nevoie de timp, ti-l voi da pentru ca batranetea nu ma sperie si nici singuratatea. Am un veac de tristeti in spinare si generatii de pacatosi in sange. Nu ma tem sa ma propii de tine cu apa sfintita si busuioc in maini sa te curat de demonii interiori.

Tu arati bine privit de sus. Asa cum un balon arata bine privit de jos. Esti si gustos precum o vata pe bat si distractiv precum un carusel. Iti cer sa ma saruti si sa nu spui nimic, caci te voi gasi oricum, precum fluturii gasesc nectarul si precum albina stie unde e polenul. Daca esti obosit acum, citindu-ma, iti voi face un ceai verde. Si poate iti voi pregati o baie fierbinte cu spuma si miros de miere si lapte si imi vei da voie sa imi port degetele reci pe pielea ta. Dupa aceea eu imi voi lua zborul, dar cred ca vei merita sa vin din cand in cand acasa si sa te sarut de noapte buna.

Totul a picat. Ata s-a rupt. Margelele de sticla s-au rasturnat in toata lumea, si nu mai exista oameni care sa iubeasca si sa le adune la un loc. Totul se destrama si toti continua sa alerge. Unde e rabdarea de a impleti asteptandu-ne iubirea? De ce nu mai stai sa adunam margelele si sa facem un sirag, un cerc al iubirii noastre pe care sa-l port ca o ghilotina la gat? L-as purta eu si pentru tine. Insa avioanele mi te iau din nou de langa mine. Iar eu raman sa dorm cu fluturii. Si e bine, nu e urat. E doar putin trist. Tu cu avioanele tale, eu cu fluturii mei jumuliti de atata joaca si planset.
(Actrita plange cu lumina albastra pe fata, iar spectatorii plang si ei din solidaritate cu ea. Ea a vorbit si stie ca nu a fost inteleasa. Spectatorii stiu si ei ca nu au inteles nimic pentru a schimba situatia lumii cu ceva, insa stiu ca fluturele mascat in femeie din fata lor nu minte si ca suferinta lui este reala.)

Ma voi ridica acum. Tu esti imbracat in motorul si aripile tale de metal. Eu voi incerca sa imi cos de piele aceste aripi albe. Si mi le voi face din nou frumoase. Mi le voi acoperi cu praf colorat, cu pudra adusa din cripta familiei mele si nu voi mai incerca sa adun margele si pentru altii. Am margica mea, o tin in palma. Cu ea te trezesc dimineata, cu ea iti patrund visele si cu ea te voi impinge atunci cand plasa va fi bine pusa sub tine. Am plecat. Noapte buna.
(Spectatorii nu reactioneaza. Actrita se ridica cu aripile-i colorate si intr-o lumina aurie pe fundal negru paraseste scena. Spectatorii raman. Ei inca nu au invatat sa respire pentru ca ei nu stiu ce inseamna sa mergi descult pe uliti de sate uitate si nu au fost invatati ca demonii exista si ca ii poti spala.)